V-am relatat deja într-un articol trecut istoria mea legată de citit și motivele pentru care mă bucură atât de mult această activitate.
Acum vreau să vă spun despre o carte anume, pe care am citit-o anul acesta. Nu știu cum ar trebui să încep o astfel de postare, ca să nu dezvălui de la bun început esențialul. Ideea este că această carte m-a bulversat extrem de tare. Nu credeam că este posibil să rămân atât de profund marcată de o ficțiune. Voi încerca să scriu despre ce a însemnat pentru mine această lectură, însă voi cita și părerile altora, mai pricepuți, care și-au exprimat opiniile cu privire la aceasta.
Cartea este capodopera autoarei Hanya Yanagihara, o scriitoare americană de origine hawaiiană, primul său roman a fost publicat în 2013 (The people in the trees), iar acesta în 2015, pe numele său A Little Life, în traducere O viață măruntă, având un succes extraordinar din toate părțile. A câștigat premii precum Kirkus Prize, a fost nominalizat la National Book Award și la Man Booker Prize și a apărut pe listele cu cele mai bune cărți ale unor publicații precum The New York Times, The Guardian, The Wall Street Journal etc.
Eu nu cred că sunt capabilă să redau în cuvinte ceea ce înseamnă și transmite acest roman, de aceea voi cita pe alții care au reușit să exprime foarte bine tot ce mi-aș dori eu să spun despre carte.
The Wall Street Journal: „Romanul Hanyei Yanagihara este un studiu magistral despre suferință și prietenie, scris cu o inteligență și o profunzime psihologică atât de neobișnuite, încât va rămâne unul dintre etaloanele cu care vor fi măsurate toate celelalte romane pe aceeași temă.”
Kirkus: „Există cărți care îți aruncă mănușa, care te provoacă la duel. Simți nevoia de a apăra personajele sau ai impresia că autorul îți vorbește direct ție ori vorbește despre tine și ești fascinat și totodată speriat de ceea ce ar putea să-ți dezvăluie. Nu există termen generic pentru un roman care te seduce chiar în timp ce te înspăimântă, te răscolește, te dezgustă și te istovește. Când termini O viață măruntă, te simți ca după unul din marile romane realiste ruse: secătuit, dar cu mintea și cu sufletul mai treze ca niciodată.”
Ceea ce am citat mai sus reprezintă, după părerea mea, niște descrieri excelente ale lecturii. Personal, cred că a fost una dintre cele mai puternice cărți citite de mine. Nu am mai simțit niciodată atâta durere, iubire, disperare, singurătate precum în cartea aceasta. Am fost copleșită adesea de intensitatea sentimentelor pe care le-a trezit în mine, de profunzimea descrierilor și a relatărilor, care m-au făcut să înțeleg toate acele emoții ale protagoniștilor. Chiar dacă acele trăiri au fost total străine până atunci pentru mine, au devenit atât de familiare, încât am crezut că îi cunosc într-adevăr pe actori, că sunt prietenii mei. Am plâns de atât multe ori în timpul lecturii. Plâng chiar și acum, în timp de scriu aceste rânduri și recitesc ultimele pasaje ale cărții. Cele aproape 700 de pagini m-au marcat pe viață și știu că nu voi putea să uit vreodată cele citite.
Recomand cartea tuturor celor care își doresc o lectură profundă, năucitoare, extenuantă. Recomand cartea celor peste 20 de ani, pentru că este nevoie de o maturitate emoțională ca să fie înțeleasă pe deplin. Recomand, de asemenea, celor în căutare de lectură dramatică. Cu siguranță vă veți identifica la rândul vostru cu tot ce am scris mai sus.