Vreau să vă povestesc astăzi despre o altfel de iubire. Este vorba despre iubirea dintre un om și animalul său. Este iubirea portretizată în filmul Hachi, care este bazat pe fapte reale. Filmul este mai vechi, din 2009, dar povestea lui impresionează și astăzi. Pe IMDB este notat cu 8.1/10.
Povestea începe frumos, prezentându-ne actorul principal Parker Wilson( (Richard Gere), profesor de muzică,într-o zi normală în care se întoarce acasă de la seviciu. Pe peronul gării găsește un cățeluș zgribulit care se ține după el. În cele din urmă acesta decide să-l ia acasă și să-l țină pentru o noapte, urmând ca după aceea să-i caute o familie. Dar soarta are alte planuri cu cei doi așa că Parker Wilson păstrează cățelușul.
Un coleg de la școală îi spune lui Parker că animalul face parte din rasa Akita Inu, iar numărul de pe zgarda lui în japoneză se numește ”hachi”. Așa că ăsta îi va fi numele. În primă fază soția lui Parker nu este foarte încântată de Hatchi, așa că acesta doarme afară, în cușcă. Cu timpul, Cate îl va accepta.
De aici începe însă o poveste interesantă, o lecție de loialitate.
Loial până la final
Odată crescut Hatchi începe să meargă cu stăpânul să la gară când acesta pleacă la munte. După aceea ce întoarce singur acasă. Când vine ora la care știe că trenul stăpânului său trebuie să ajungă la gară, Hatchi pleacă de acasă pentru a-l aștepta pe acesta. Relația dintre Parker și Hatchi devine una foarte strânsă, Parker fiind impresionat de gesturile pe care la face câinele său.
Parker vrea să-l învețe pe Hatchi să facă lucruri normale pentru un câine, cum ar fi să aducă bățul, dar Hachi nu pare să fie încântat. Colegul său îi spune că Akita Inu nu fac lucruri ca și ceilalți câini, decât în anumite momente speciale. Hatchi urmeasă să partcipe la mai multe evenimente din familie, semn că deja era o parte a acesteia.
Însă într-o zi ceva se schimbă. Când se pregătesc să plese spre gară, Hachi ia mingea cu el și încearcă să i-o dea stăpânului ca aceste să o arunce iar el să fugă și să o aducă înapoi. Parker ține mingea cu el pe parcursul drumului până la școală. Și chiar și în timpul orei, unde, din păcate, suferă un accident vascular și moare. Hatchi îl așteaptă cuminte în fața gării până când soția lui Parker vine să-l ia.
Dar aceste nu dorește să rămână acasa, chiar și când se mută în casă cu copilul lui Parker acesta merge în fiecare zi la ora 5 la gară ca să-și aștepte stăpânul. Și așa își va petrece restul vieții, așteptându-și stăpânul la gară.
Inspirat de o poveste reală
Povestea prezentată în filmul Hatchi își are originile într-o poveste reală. Hatchi a fost de fapt un câine pe nume Hatchiko din Japonia. Stăpânul său era tot profesor la universitate, pe numele său Ueno Hidesaburo. Povestea este tragică și în realitate, Hachiko conducându-și stăpânul la gară pentru ultima oară și apoi așteptându-l neîncetat.
Povestea lui Hatchiko s-a mediatizat repede, fiind o povest emoționantă, care poate face și cei mai sobrii oameni să verse o lacrimă.
Eu am plâns la acest film, recunosc. Este un film emoționant care îți arată cât de mult te poate iubi un animal. Cât de loial îți este și cum tu însemni totul pentru el. Un animal te face să înveți o altfel de iubire. Este diferită de cea pentru părinți, de cea pentru partenerul tău. Este asemănătoare cu cea pentru copilul tău, dar totuți diferită.
Pentru aceste ghemotoace pufoase de blană noi suntem universul. Ei doar pe noi ne au și ne prețuiesc cum știu ei mai bine. Ne oferă iubire cum știu ei mai bine și încearcă să ne facă să ne simțim mai bine în zilele în care totul ne merge prost. De la ei învățăm să iubim necondiționat și tot ei ne învață ce este loialitatea cu adevărat.
Vă recomand cu căldură acest film, mai ales dacă aveți un prieten blănos. Vă va face sa-l apreciați și mai mult.
Pregătiți-vă și șervețele pentru că veți vărsa o lacrimă. Sau două. Sau nouă. Vă las și trailer-ul mai jos ca să vă convingenți că merită o șansă.
Pentru mai multe recenzii vizitați secțiunea seriale. Vă aștept și în secțiunea contact cu sugestii de filme/seriale la care să fac recenzii.
Noi ne ”auzim” data viitoare la o cană de gânduri. Până atunci să rămâneți ”cu minți”.
Gabriela