Foarte puțini oameni din jurul meu știu că am avut depresie imediat dupa nașterea fetiței mele. Celebra depresie post-natală despre care nu se vorbește că „e rușine”, „te alinți”, „ce motiv ai să fii depresivă” și altele asemenea.
Din păcate, țărișoara asta nu e atât de deschisă în privința asta, cu toate că și bunicile noastre, mamele noastre poate au trecut prin asta.
Sunt aproape 4 ani de când am aderat grupului „La primul bebe, Timiș” și 1 an de când fac voluntariat, sunt admin și îl moderez împreună cu colegele mele.
Am aderat la el în cel mai întunecat moment din viața mea! Plângeam non-stop, mă simțeam inutilă, incompletă, defectă, urâtă, grasă, proastă… Da, din păcate am fost și în acel punct!
Deși mi-am dorit enorm copilul și a venit după mult timp de așteptări, în loc să mă bucur pe deplin de rolul minunat de mamă, eu cădeam zilnic din ce în ce mai mult în depresie. Punctul culminant al depresiei a fost atunci când nu au vrut să mă primească înapoi la fostul job, pe motiv că fac restructurări. Vă puteți imagina că tot ceea ce am scris mai sus despre mine, le simțeam și mai intens.
Când am aderat grupului, am văzut că nu sunt singura care simte și trăiește astfel de gânduri și sentimente. Să văd că nu sunt defectă și că e normal să simt ceea ce simțeam, pentru că și alte mame la fel ca mine simțeau la fel, m-a ajutat să văd luminița de la capătul tunelului. Am devenit rapid mama care ajuta alte mame, cu o vorbă bună, cu un sfat, cu un îndemn, cu orice puteam eu să vin în întâmpinarea nevoilor și a suferinței lor mascate. Și aceeași empatie și bunătate le-am simțit și eu!
Mi-a luat apoi ceva timp să îmi dau seama că pot să mă ridic de acolo de unde căzusem, că nu e nimic care să mă țină acolo și că forța pe care statutul de mamă mi-o adusese, mă făcea să mut munții dacă voiam asta!
M-am înscris la master, în continuarea studiilor de licență pe care le finalizasem cu 9 ani în urmă, la 3 luni fix s-a ivit oportunitatea unui job mai bun decât cel precedent și încet încet am început să o caut pe femeia Ramona pe care o pierdusem în nu știu ce moment al vieții mele.
Scopul articolului nu este acela de a naște frustrări sau tristețe, ci acela de a vă transmite că se poate, că oricât de jos ai impresia că ești, te poți ridica. Dacă nu o poți face singură sau cu ajutorul oamenilor din jurul tău, ai întotdeauna ocazia să ceri ajutor de specialitate, există din fericire mulți psihoterapeuți foarte bine pregătiți și gata să te asculte.
Ce nu poate face o mamă?
I-am spus copilului că sunt mândră că sunt mama ei și ceea ce fac eu acum la 30+ ani vreau să o facă și pe ea mândră de mine atunci când va crește!
Nu e ușor să lucrezi 8h pe zi de acasă, să intri la toate orele pe care le ai la master imediat după lucru, să fii și mamă cu normă întreagă a unei minuni care reintră în colectivitate dupa 2 ani de pauză și să ai grijă să nu pice casa pe voi (gătit la 2 zile, meniu diversificat, spală, fă-i curat, joacă-te cu copilul să nu simtă responsabilitățile pe care le ai) și să nu uiți să mai fi și femeie cu tot ce implică asta.
Mai e puțin și termin cel de-al treilea semestru de master și în câteva luni îmi dau dizertația (I hope so adică, Doamne ajută!) și nu-mi vine să cred că nu am înnebunit 😂.
Pentru că da, au fost examene date cu copilul pe mine (care se simțea ignorat și pe bună dreptate), multe seminarii și cursuri în care eram cu o ureche acolo la ce se discuta și cu una la copil, multe drumuri între laptop și bucătărie unde mâncarea era pe foc, multe pauze de masă de la job, care numai pauze nu erau, în care mergeam după copil să o iau de la grădiniță și apoi dându-i de mâncare (iar eu mâncam pe fugă cu noduri).
Ehe, multe au fost! Dar nu regret nimic, mi-am dat seama cine sunt și ce pot. Și Doamne, pot multe rău! Nimeni în lumea asta nu mă mai poate doborî vreodată. Și știți de ce? Pentru că sunt mama fetiței mele, iar ea vreau să preia tot ce e bun și pozitiv din mine și din ceea ce fac! Vreau să vadă că se poate, nu contează că ți se spune că nu poți, nu contează câte uși ți se închid în față și nici măcar nu contează vârsta pe care o ai…
Atunci când simt că nu mai pot, întotdeauna mai pot un pic! ❤
Te iubesc enorm Antonia mea și îți mulțumesc că ai venit în viața mea!❤👩👦
