Daily Archives: January 22, 2022

Încă din primele rânduri, Julien Sorel, personajul principal al operei, remarcă faptul că sub restaurație este aproape imposibil pentru un tânăr de condiție umilă să se facă remarcat în armată, în comparație cu vremea în care Napoleon domnea în Franța. În acest peisaj, doar Biserica mai oferea un avantaj social și o anumită glorie. Cu toate acestea, în inima personajului cele două aspecte erau cum nu se poate mai antitetice, instituindu-se situația: a vrea și a putea.

Cunoscător destul de bun al limbii latine, Julien este remarcat de un om influent din Verriers, satul unde se petrece inițial acțiunea, pentru a le fi preceptor copiilor săi. Acordul încheiat cu tatăl său, care practic își vinde copilul, fără regrete, îl va duce în casa acestui domn (Monsieur de Rênal) cu a cărui soție va dezvolta o relație romantică, dar plină de surprize.

Acțiunea se petrece destul de repede, iar cele două volume ale cărții vor fi citite destul de repede, grație acțiunii din ce în ce mai interesante și a complicațiilor ce survin în jurul vieții personajului principal. Ca și la prezentarea altor cărți sau filme, n-am să detaliez acțiunea în ideea de a evita stricarea plăcerii lecturării acestui roman minunat de către cei interesați. În orice caz, aceasta este cel mult o mini-recenzie și nu un comentariu al cărții. Nu sunt în măsură să-l fac.

După cum spuneam, acțiunea cărții se duce până-n anul 1831, dar luând în considerare momentul lansării oficiale a cărții, este demn de luat în seamă că Stendhal ori s-a sincronizat, ori a simțit ceva de a cuprins și perioada lui iulie 1830[2] în rândurile romanului. Ambițiile lui Julien Sorel sunt motivate de emoții și tensiuni lăuntrice dintre idealismul republican (centrat pe nostalgia perioadei lui Napoleon) și realismul politic al mișcărilor de rezistență din acei ani susținute de iezuiți, în special. Personaje de acest calibru apar și în ”Roșu și Negru”, dacă ar fi să amintesc doar de marchizul de la Mole pe care Julien îl va servi în cel de-al doilea volum.

Personajele stendhaliene sunt celebre prin modul lor de construcție. Ceea ce atrage cititorul în romanul de față este cadrul interior al lui Julien și rezolvarea propriilor conflicte prin intermediul altora (inclusiv al femeilor din viața sa) și mai puțin cel exterior al faptelor din perioada determinată. În acest fel, autorul este un adevărat artist și un psiholog de excepție care pune cititorul într-o postură unică, aceea de a cunoaște ce se întâmplă în interiorul personajelor romanului, de a pătrunde acolo unde nu putea să pătrundă nimeni pentru ca mai apoi să compare acțiunea dorită cu reacțiunea rezultată. Cunoscând câteva elemente biografice din viața lui Marie-Henri Beyle alias Stendhal, nu poți să nu remarci unele similitudini transmise și asupra lui Julien. De exemplu laudele regimului napoleonean se datorează probabil perioadei anului 1812 când Stendhal făcu parte din armata lui Napoleon la invazia Rusiei. Cel mai probabil simpatia sa pentru Napoleon o putem deduce din faptul că după semnarea abdicării de la Fontainebleau (1814) prin care Napoleon fu exilat pe Elba și înlăturat de la putere, autorul s-a mutat în Italia la Milano. Stendhal mereu a considerat Italia drept o patrie mult mai corectă decât Franța din timpul Restaurației.

Sursă electronică: https://coltulcultural.wordpress.com/2013/03/04/citit-ati-oare-rosu-si-negru-de-stendhal/

• 

„Și trăiau cu toții într-o casă mică și strâmbă.”

Grinzi oblice. Structură de lemn. Holuri spațioase. Lemn de stejar bine lustruit. Alamă strălucitoare. Lambriuri de un albastru pal. Și mobilă înzorzonată cu brocarturi. Pășește cu încredere în Casa strâmbă, sanctuarul familiei Leonides și un roman scris din „plăcere pură” de Agatha Christie, care se întoarce cu vinovăție la „origini”, la seringă și otravă.

Casa strâmbă este unul dintre romanele preferate ale Agathei Christie, care a mărturisit că i-a făcut mare plăcere s-o scrie. E o carte fără Poirot, Miss Marple sau Tuppence, personajele care dau sarea și piperul romanelor Agathei Christie. Cu toate astea, e o carte foarte bine scrisă, care iese cumva din tiparul consacrat al romanelor Agathei Christie. N-are multe personaje, nici acțiune complicată, nici măcar descrieri amănunțite de locuri sau personaje, și totuși reușește să capteze atenția cititorului până la ultima pagină.

Firul epic ne aduce în prim plan familia Leonides, care de mai bine de secole locuiește sub același acoperiș și se află sub întreținerea lui Aristide, capul familiei. Ceea ce va tulbura bunul trai al acestora va fi moartea subită a celui care se ocupă de bunăstarea lor, de aici ieșind la iveala tot felul de adevăruri surprinzătoare, pe care membrii au avut grijă să le păstreze în taină de urechile curioșilor: 
„Dragul meu Charles, Aristide Leonides era extrem de bogat! E adevărat că a făcut o grămadă de bani pentru familia lui, dar poate vreunul dintre ei și-a dorit mai mult de atât.”
Tema principală este misterului morții personajului Aristide Leonides și implicit desfășurarea cazului de investigație a dispariției lui, fapte ce sunt narate într-o notă ambiguă. Intercalată cu aceste evenimente nefericite mai este și povestea de dragoste întreCharles și Sophia. Aceasta reprezintă o tema secundară, care va mai destinde puțin atmosfera tensionată dominantă, la care putem adăuga și tema familiei.

Titlul Casa strâmbă ne este mai bine explicat de personajul martor al tuturor evenimentelor, Charles – obiectiv și imparțial, care leagă într-o replică, în mod firesc descrierea proprietarului de locul unde acesta locuiește: 

„Acesta este veritabilul bărbat mărunțel și strâmb care construise casa mică și strâmbă, și fără de care aceasta își pierduse semnificația.”

Este ușor de dedus de aici cum caracteristicile unuia se transferă asupra celuilalt în mod firesc, ele fiind și ușor de asociat între proprietar și proprietatea sa. Devine ușor de înțeles că descrierea casei poate fi atribuită și posesorului, dar ce se întâmplă cu ea atunci când acesta, va muri subit? Oare căsuța strâmbă își va pierde această „calitate” sau încă va persista?

În casuța stâmbă au locuit mai bine de trei generații, care s-au unit în jurul și sub grija celui care le-a asigurat un trai mai mult decât decent, Aristide Leonides, în vărstă de 88 de ani. Totul bine și frumos până când ne este anunțată moartea imprevizibilă  sau nu a acestuia. Din acest moment decesul suspect este pus pe umerii fiecărui membru al familiei sale, într-o mai mică sau într-o mai mare măsură având motive pentru care și-ar fi dorit dispariția bătrânului și de ce nu moștenirea impresionantei averi. Acest lucru petrecându-se în ciuda faptului că acesta are grijă să o distribuie egal pentru a le asigura nu doar prezentul cât și viitorul lor. Însă autoarea ne duce pe o pistă greșită care ne face să gândim asta, fapt ce este fals, bătrânelul fiind cu mult mai viclean și precaut decât putem noi să îl intuim la o primă descriere. 

Deși romanul a fost publicat acum șapte decenii, l-am găsit extrem de actual, inovator prin tematica abordată, tehnici de creare și demenținere a misterului pe tot parcursul capitolelor și prin tipurile de personaje ilustrate. Mi-a plăcut extrem de mult felul în care au fost conturați protagoniștii și implicit caracterele lor, pur și simplu mi-au făcut plăcere să le descopăr. Finalul a stârnit câteva palpitații fiind imprevizibil și neașteptat, odată ce am aflat cine este făptașul. Autoarea pune înfăptuirea crimei pe seama unui personaj pe care nu l-am bănuit deloc pe parcursul cărții, pe care nu îl poți vedea un criminal. Putem spune că în final se înfăptuiește și dreptatea divină, pentru fiecare existând o recompensă.

Sursă electronică: https://palarisme.ro/casa-stramba-recenzie-carte-agatha-christie-editura-litera/

• 

Cartea Pacienta Tăcută, scrisă de Alex Michaelides, este un thriller psihologic care descrie violența unei femei împotriva soțului ei și efortul terapeutului care încearcă să descopere motivele acestei tragedii. A fost descrisă ca fiind “un amestec de suspans Hitchcock, comploturi Agatha Christie și tragedie greacă“.

Alicia Berenson, pictoriță, este considerată vinovată pentru uciderea soțului ei, fotograful Gabriel. Din cauza unei pledoarii de diminuare a responsabilității, ea este închisă la o unitate criminalistică denumită Grove. Theo Faber, un psihoterapeut legist cu un interes deosebit în cazul Berenson, solicită cu succes un post la Grove. La cererea sa, el este responsabil de cazul Aliciei, care nu a vorbit din ziua crimei. Deși rămâne mută în timpul sesiunilor de terapie, Alicia îi dă lui Theo jurnalul ei. În acesta, ea descrie că a fost urmărită în casa ei de un bărbat mascat în săptămânile de dinaintea crimei.

Pentru a afla mai multe despre Alicia, Theo îi contactează verișorul. Acesta povestește un incident din copilăria lor care se întâmplase la scurt timp după sinuciderea mamei lui Alicia. Tatăl Aliciei, într-un doliu profund pentru soția sa, a spus cu voce tare că ți-ar fi dorit ca Alicia să fi murit în schimb. Theo înțelege că acest lucru a avut un impact profund asupra psihicului ei. El îi repetă episodul, ceea ce o determină să vorbească. Ea îi spune că bărbatul mascat a intrat în casa ei și l-a ucis pe Gabriel.

Ni se dezvăluie că Theo era bărbatul mascat. Intrase în casa Berenson pentru a-l confrunta pe Gabriel, care avusese o aventură cu soția lui Theo. Amenințându-l cu arma, Theo îi dăduse lui Gabriel posibilitatea de a se salva fie pe sine însuși, fie pe soția sa, iar el se alege pe el. Theo pleacă fără să-i ucidă pe niciunul, deoarece intenționase doar să expună egoismul lui Gabriel. Trădarea lui Gabriel îi amintește Aliciei de tatăl ei, iar ea îl ucide. La aflarea veștii, Theo a planificat să o ajute pe Alicia să-și revină din traumă, ca terapeutul ei.

Când Alicia îi spune lui Theo povestea falsă a bărbatului mascat, el își dă seama că ea l-a recunoscut. El încearcă să o ucidă cu o supradoză de droguri. Fără ca Theo să știe, Alicia înregistrează în jurnalul ei evenimentele înainte de a-și pierde cunoștința, jurnal care este găsit de poliție. Se duc la casa lui Theo și încep să-i citească ultimele rânduri ale lui Alicia, în timp ce el se simte ușurat că este prins….

Am ales din cadrul cărții o serie de citate care mi-au atras atenția:

,, Ține minte, dragostea care nu include onestitate nu poate fi numită dragoste. “

,, Emoțiile neexprimate nu vor muri niciodată. Ele sunt îngropate de vii și vor apărea mai târziu, în moduri mai urâte. “

,, … confundăm adesea dragostea cu artificiile – cu dramă și disfuncție. Dar iubirea reală este foarte liniștită, foarte calmă. Este plictisitoare, dacă este văzută din perspectiva dramatismului. Iubirea este profundă și calmă – și constantă. “

,, Alegerea unui iubit seamănă mult cu alegerea unui terapeut. Trebuie să ne întrebăm, este cineva care să fie sincer cu mine, să asculte critici, să recunoască greșeli și să nu promită imposibilul? “

,, Nimeni nu se naște rău. După cum a spus Winnicott, „Un copil nu își poate urî mama, fără ca mama să-l urască mai întâi pe copil” “

Sursă electronică: https://florinrosoga.ro/book/pacienta-tacuta-alex-michaelides/

• 

Aceasta este povestea despre cum un Baggins a avut o aventură și s-a trezit că face și zice lucruri cu totul și cu totul neașteptate…  Bilbo Baggins este un hobbit care se bucură de o viață confortabilă, lipsită de mari ambiții și care rar face drumuri mai lungi decât cele până în cămara lui. Viața lui calmă este deranjată de apariția vrăjitorului Gandalf și a treisprezece gnomi. Aceștia vor să-l ia cu ei într-o aventură „într-acolo și din nou înapoi“, căci au un plan cum să fure comoara lui Smaug, un dragon uriaș și extrem de periculos. Preludiu la trilogia Stăpânul Inelelor, Hobbitul s-a vândut în milioane de exemplare de la publicarea sa în 1937, devenind una dintre cele mai îndrăgite și iubite cărți ale secolului XX.

Prin intermediul acestei cărți, Tolkien ne introduce într-o lume total necunoscută nouă, plină de hobbiți, gnomi, goblini, elfi și tot felul de creaturi. El se folosește de poeme, mituri și ghicitori pentru a da viață acestei povești, iar hărțile și desenele din ea ne ajută mai mult imaginația. În primă fază, m-a dus cu gândul la un basm, dar, pe parcurs, mi-am dat seama că e mai mult de-atât.

Prima dată facem cunoștință cu Bilbo Baggins, un hobbit ca toți ceilalți, cu o viață normală, lipsită de griji sau probleme. Însă, fără să aibă de ales, este obligat să participe la o aventură nemaivăzută și nemaiauzită, ce nu părea să se termine prea fericit. Hobbitul nostru evoluează, se maturizează, devine curajos și descoperă ce înseamnă adevărata prietenie datorită primejdiilor prin care a trecut , astfel încât Bilbo de la început și Bilbo de la sfârșit par două personaje total diferite.

“Printr-o ciudată întâmplare, într-o bună dimineață de demult de tot, când în lume era pace și mai puțină hărmălaie, iar verdeața mai mănoasă, când hobbiții erau numeroși încă și prosperi, iar Bilbo Baggins stătea în prag, după micul dejun, trăgând dintr-o pipă de lemn atât de lungă, încât aproape că ajungea la păroasele lui degete (îngrijit periate) de la picioare – în fața casei sale își făcu apariția Gandalf. Da, Gandalf, nimeni altul!” – pag. 12

Tolkien a scris Hobbitul într-un efort de a integra două interese literare, o mitologie a Angliei și povești pentru copiii săi.

Hobiții care îl însoțesc pe Bilbo au ca scop revendicarea comorii din peștera unui dragon, comoară ce a fost furată din orașul lor, oraș pe care au trebuit să îl părăsească. Unii pleacă de acasă pentru a recupera ce au pierdut, pentru a readuce orașului iubit gloria pierdută, alții pleacă la drum siliți, din curiozitate și ambele tabere, deși diferite numeric, vor colabora pentru a se putea întoarce acasă liniștiți. Pe parcursul călătoriei lor vor învăța să aibă încredere unii în ceilalți, să se sprijine, vor deveni prieteni și se vor salva reciproc de la moarte. Chiar dacă nu se spune în carte, prietenia lor este asemănătoare frăției din Stăpânul Inelelor.

Sursă electronică: https://www.bookstyle.ro/hobbitul-jrr-tolkien-editura-rao-carte-ilustrata-de-jemima-catlin/

• 

•