Category Archives: Uncategorized

Încă din primele rânduri, Julien Sorel, personajul principal al operei, remarcă faptul că sub restaurație este aproape imposibil pentru un tânăr de condiție umilă să se facă remarcat în armată, în comparație cu vremea în care Napoleon domnea în Franța. În acest peisaj, doar Biserica mai oferea un avantaj social și o anumită glorie. Cu toate acestea, în inima personajului cele două aspecte erau cum nu se poate mai antitetice, instituindu-se situația: a vrea și a putea.

Cunoscător destul de bun al limbii latine, Julien este remarcat de un om influent din Verriers, satul unde se petrece inițial acțiunea, pentru a le fi preceptor copiilor săi. Acordul încheiat cu tatăl său, care practic își vinde copilul, fără regrete, îl va duce în casa acestui domn (Monsieur de Rênal) cu a cărui soție va dezvolta o relație romantică, dar plină de surprize.

Acțiunea se petrece destul de repede, iar cele două volume ale cărții vor fi citite destul de repede, grație acțiunii din ce în ce mai interesante și a complicațiilor ce survin în jurul vieții personajului principal. Ca și la prezentarea altor cărți sau filme, n-am să detaliez acțiunea în ideea de a evita stricarea plăcerii lecturării acestui roman minunat de către cei interesați. În orice caz, aceasta este cel mult o mini-recenzie și nu un comentariu al cărții. Nu sunt în măsură să-l fac.

După cum spuneam, acțiunea cărții se duce până-n anul 1831, dar luând în considerare momentul lansării oficiale a cărții, este demn de luat în seamă că Stendhal ori s-a sincronizat, ori a simțit ceva de a cuprins și perioada lui iulie 1830[2] în rândurile romanului. Ambițiile lui Julien Sorel sunt motivate de emoții și tensiuni lăuntrice dintre idealismul republican (centrat pe nostalgia perioadei lui Napoleon) și realismul politic al mișcărilor de rezistență din acei ani susținute de iezuiți, în special. Personaje de acest calibru apar și în ”Roșu și Negru”, dacă ar fi să amintesc doar de marchizul de la Mole pe care Julien îl va servi în cel de-al doilea volum.

Personajele stendhaliene sunt celebre prin modul lor de construcție. Ceea ce atrage cititorul în romanul de față este cadrul interior al lui Julien și rezolvarea propriilor conflicte prin intermediul altora (inclusiv al femeilor din viața sa) și mai puțin cel exterior al faptelor din perioada determinată. În acest fel, autorul este un adevărat artist și un psiholog de excepție care pune cititorul într-o postură unică, aceea de a cunoaște ce se întâmplă în interiorul personajelor romanului, de a pătrunde acolo unde nu putea să pătrundă nimeni pentru ca mai apoi să compare acțiunea dorită cu reacțiunea rezultată. Cunoscând câteva elemente biografice din viața lui Marie-Henri Beyle alias Stendhal, nu poți să nu remarci unele similitudini transmise și asupra lui Julien. De exemplu laudele regimului napoleonean se datorează probabil perioadei anului 1812 când Stendhal făcu parte din armata lui Napoleon la invazia Rusiei. Cel mai probabil simpatia sa pentru Napoleon o putem deduce din faptul că după semnarea abdicării de la Fontainebleau (1814) prin care Napoleon fu exilat pe Elba și înlăturat de la putere, autorul s-a mutat în Italia la Milano. Stendhal mereu a considerat Italia drept o patrie mult mai corectă decât Franța din timpul Restaurației.

Sursă electronică: https://coltulcultural.wordpress.com/2013/03/04/citit-ati-oare-rosu-si-negru-de-stendhal/

• 

„Și trăiau cu toții într-o casă mică și strâmbă.”

Grinzi oblice. Structură de lemn. Holuri spațioase. Lemn de stejar bine lustruit. Alamă strălucitoare. Lambriuri de un albastru pal. Și mobilă înzorzonată cu brocarturi. Pășește cu încredere în Casa strâmbă, sanctuarul familiei Leonides și un roman scris din „plăcere pură” de Agatha Christie, care se întoarce cu vinovăție la „origini”, la seringă și otravă.

Casa strâmbă este unul dintre romanele preferate ale Agathei Christie, care a mărturisit că i-a făcut mare plăcere s-o scrie. E o carte fără Poirot, Miss Marple sau Tuppence, personajele care dau sarea și piperul romanelor Agathei Christie. Cu toate astea, e o carte foarte bine scrisă, care iese cumva din tiparul consacrat al romanelor Agathei Christie. N-are multe personaje, nici acțiune complicată, nici măcar descrieri amănunțite de locuri sau personaje, și totuși reușește să capteze atenția cititorului până la ultima pagină.

Firul epic ne aduce în prim plan familia Leonides, care de mai bine de secole locuiește sub același acoperiș și se află sub întreținerea lui Aristide, capul familiei. Ceea ce va tulbura bunul trai al acestora va fi moartea subită a celui care se ocupă de bunăstarea lor, de aici ieșind la iveala tot felul de adevăruri surprinzătoare, pe care membrii au avut grijă să le păstreze în taină de urechile curioșilor: 
„Dragul meu Charles, Aristide Leonides era extrem de bogat! E adevărat că a făcut o grămadă de bani pentru familia lui, dar poate vreunul dintre ei și-a dorit mai mult de atât.”
Tema principală este misterului morții personajului Aristide Leonides și implicit desfășurarea cazului de investigație a dispariției lui, fapte ce sunt narate într-o notă ambiguă. Intercalată cu aceste evenimente nefericite mai este și povestea de dragoste întreCharles și Sophia. Aceasta reprezintă o tema secundară, care va mai destinde puțin atmosfera tensionată dominantă, la care putem adăuga și tema familiei.

Titlul Casa strâmbă ne este mai bine explicat de personajul martor al tuturor evenimentelor, Charles – obiectiv și imparțial, care leagă într-o replică, în mod firesc descrierea proprietarului de locul unde acesta locuiește: 

„Acesta este veritabilul bărbat mărunțel și strâmb care construise casa mică și strâmbă, și fără de care aceasta își pierduse semnificația.”

Este ușor de dedus de aici cum caracteristicile unuia se transferă asupra celuilalt în mod firesc, ele fiind și ușor de asociat între proprietar și proprietatea sa. Devine ușor de înțeles că descrierea casei poate fi atribuită și posesorului, dar ce se întâmplă cu ea atunci când acesta, va muri subit? Oare căsuța strâmbă își va pierde această „calitate” sau încă va persista?

În casuța stâmbă au locuit mai bine de trei generații, care s-au unit în jurul și sub grija celui care le-a asigurat un trai mai mult decât decent, Aristide Leonides, în vărstă de 88 de ani. Totul bine și frumos până când ne este anunțată moartea imprevizibilă  sau nu a acestuia. Din acest moment decesul suspect este pus pe umerii fiecărui membru al familiei sale, într-o mai mică sau într-o mai mare măsură având motive pentru care și-ar fi dorit dispariția bătrânului și de ce nu moștenirea impresionantei averi. Acest lucru petrecându-se în ciuda faptului că acesta are grijă să o distribuie egal pentru a le asigura nu doar prezentul cât și viitorul lor. Însă autoarea ne duce pe o pistă greșită care ne face să gândim asta, fapt ce este fals, bătrânelul fiind cu mult mai viclean și precaut decât putem noi să îl intuim la o primă descriere. 

Deși romanul a fost publicat acum șapte decenii, l-am găsit extrem de actual, inovator prin tematica abordată, tehnici de creare și demenținere a misterului pe tot parcursul capitolelor și prin tipurile de personaje ilustrate. Mi-a plăcut extrem de mult felul în care au fost conturați protagoniștii și implicit caracterele lor, pur și simplu mi-au făcut plăcere să le descopăr. Finalul a stârnit câteva palpitații fiind imprevizibil și neașteptat, odată ce am aflat cine este făptașul. Autoarea pune înfăptuirea crimei pe seama unui personaj pe care nu l-am bănuit deloc pe parcursul cărții, pe care nu îl poți vedea un criminal. Putem spune că în final se înfăptuiește și dreptatea divină, pentru fiecare existând o recompensă.

Sursă electronică: https://palarisme.ro/casa-stramba-recenzie-carte-agatha-christie-editura-litera/

• 

Cartea Pacienta Tăcută, scrisă de Alex Michaelides, este un thriller psihologic care descrie violența unei femei împotriva soțului ei și efortul terapeutului care încearcă să descopere motivele acestei tragedii. A fost descrisă ca fiind “un amestec de suspans Hitchcock, comploturi Agatha Christie și tragedie greacă“.

Alicia Berenson, pictoriță, este considerată vinovată pentru uciderea soțului ei, fotograful Gabriel. Din cauza unei pledoarii de diminuare a responsabilității, ea este închisă la o unitate criminalistică denumită Grove. Theo Faber, un psihoterapeut legist cu un interes deosebit în cazul Berenson, solicită cu succes un post la Grove. La cererea sa, el este responsabil de cazul Aliciei, care nu a vorbit din ziua crimei. Deși rămâne mută în timpul sesiunilor de terapie, Alicia îi dă lui Theo jurnalul ei. În acesta, ea descrie că a fost urmărită în casa ei de un bărbat mascat în săptămânile de dinaintea crimei.

Pentru a afla mai multe despre Alicia, Theo îi contactează verișorul. Acesta povestește un incident din copilăria lor care se întâmplase la scurt timp după sinuciderea mamei lui Alicia. Tatăl Aliciei, într-un doliu profund pentru soția sa, a spus cu voce tare că ți-ar fi dorit ca Alicia să fi murit în schimb. Theo înțelege că acest lucru a avut un impact profund asupra psihicului ei. El îi repetă episodul, ceea ce o determină să vorbească. Ea îi spune că bărbatul mascat a intrat în casa ei și l-a ucis pe Gabriel.

Ni se dezvăluie că Theo era bărbatul mascat. Intrase în casa Berenson pentru a-l confrunta pe Gabriel, care avusese o aventură cu soția lui Theo. Amenințându-l cu arma, Theo îi dăduse lui Gabriel posibilitatea de a se salva fie pe sine însuși, fie pe soția sa, iar el se alege pe el. Theo pleacă fără să-i ucidă pe niciunul, deoarece intenționase doar să expună egoismul lui Gabriel. Trădarea lui Gabriel îi amintește Aliciei de tatăl ei, iar ea îl ucide. La aflarea veștii, Theo a planificat să o ajute pe Alicia să-și revină din traumă, ca terapeutul ei.

Când Alicia îi spune lui Theo povestea falsă a bărbatului mascat, el își dă seama că ea l-a recunoscut. El încearcă să o ucidă cu o supradoză de droguri. Fără ca Theo să știe, Alicia înregistrează în jurnalul ei evenimentele înainte de a-și pierde cunoștința, jurnal care este găsit de poliție. Se duc la casa lui Theo și încep să-i citească ultimele rânduri ale lui Alicia, în timp ce el se simte ușurat că este prins….

Am ales din cadrul cărții o serie de citate care mi-au atras atenția:

,, Ține minte, dragostea care nu include onestitate nu poate fi numită dragoste. “

,, Emoțiile neexprimate nu vor muri niciodată. Ele sunt îngropate de vii și vor apărea mai târziu, în moduri mai urâte. “

,, … confundăm adesea dragostea cu artificiile – cu dramă și disfuncție. Dar iubirea reală este foarte liniștită, foarte calmă. Este plictisitoare, dacă este văzută din perspectiva dramatismului. Iubirea este profundă și calmă – și constantă. “

,, Alegerea unui iubit seamănă mult cu alegerea unui terapeut. Trebuie să ne întrebăm, este cineva care să fie sincer cu mine, să asculte critici, să recunoască greșeli și să nu promită imposibilul? “

,, Nimeni nu se naște rău. După cum a spus Winnicott, „Un copil nu își poate urî mama, fără ca mama să-l urască mai întâi pe copil” “

Sursă electronică: https://florinrosoga.ro/book/pacienta-tacuta-alex-michaelides/

• 

Aceasta este povestea despre cum un Baggins a avut o aventură și s-a trezit că face și zice lucruri cu totul și cu totul neașteptate…  Bilbo Baggins este un hobbit care se bucură de o viață confortabilă, lipsită de mari ambiții și care rar face drumuri mai lungi decât cele până în cămara lui. Viața lui calmă este deranjată de apariția vrăjitorului Gandalf și a treisprezece gnomi. Aceștia vor să-l ia cu ei într-o aventură „într-acolo și din nou înapoi“, căci au un plan cum să fure comoara lui Smaug, un dragon uriaș și extrem de periculos. Preludiu la trilogia Stăpânul Inelelor, Hobbitul s-a vândut în milioane de exemplare de la publicarea sa în 1937, devenind una dintre cele mai îndrăgite și iubite cărți ale secolului XX.

Prin intermediul acestei cărți, Tolkien ne introduce într-o lume total necunoscută nouă, plină de hobbiți, gnomi, goblini, elfi și tot felul de creaturi. El se folosește de poeme, mituri și ghicitori pentru a da viață acestei povești, iar hărțile și desenele din ea ne ajută mai mult imaginația. În primă fază, m-a dus cu gândul la un basm, dar, pe parcurs, mi-am dat seama că e mai mult de-atât.

Prima dată facem cunoștință cu Bilbo Baggins, un hobbit ca toți ceilalți, cu o viață normală, lipsită de griji sau probleme. Însă, fără să aibă de ales, este obligat să participe la o aventură nemaivăzută și nemaiauzită, ce nu părea să se termine prea fericit. Hobbitul nostru evoluează, se maturizează, devine curajos și descoperă ce înseamnă adevărata prietenie datorită primejdiilor prin care a trecut , astfel încât Bilbo de la început și Bilbo de la sfârșit par două personaje total diferite.

“Printr-o ciudată întâmplare, într-o bună dimineață de demult de tot, când în lume era pace și mai puțină hărmălaie, iar verdeața mai mănoasă, când hobbiții erau numeroși încă și prosperi, iar Bilbo Baggins stătea în prag, după micul dejun, trăgând dintr-o pipă de lemn atât de lungă, încât aproape că ajungea la păroasele lui degete (îngrijit periate) de la picioare – în fața casei sale își făcu apariția Gandalf. Da, Gandalf, nimeni altul!” – pag. 12

Tolkien a scris Hobbitul într-un efort de a integra două interese literare, o mitologie a Angliei și povești pentru copiii săi.

Hobiții care îl însoțesc pe Bilbo au ca scop revendicarea comorii din peștera unui dragon, comoară ce a fost furată din orașul lor, oraș pe care au trebuit să îl părăsească. Unii pleacă de acasă pentru a recupera ce au pierdut, pentru a readuce orașului iubit gloria pierdută, alții pleacă la drum siliți, din curiozitate și ambele tabere, deși diferite numeric, vor colabora pentru a se putea întoarce acasă liniștiți. Pe parcursul călătoriei lor vor învăța să aibă încredere unii în ceilalți, să se sprijine, vor deveni prieteni și se vor salva reciproc de la moarte. Chiar dacă nu se spune în carte, prietenia lor este asemănătoare frăției din Stăpânul Inelelor.

Sursă electronică: https://www.bookstyle.ro/hobbitul-jrr-tolkien-editura-rao-carte-ilustrata-de-jemima-catlin/

• 

• 

Numărul 1, un chinez-cea mai abilă minte criminală a tuturor timpurilor ; Numărul 2, un multimilionar; Numărul 3, o frumoasă franțuzoaică, și Numărul 4 -distrugătorul-, un ucigaș nemilos, cu un mare talent de a se deghiza.

Până acum detectivul minion era pe urmele unei singure persoane, dar acum trebuie să se împartă în patru ca să rezolve acest caz.

“-Monsieur Poirot este un om important, bineînțeles. Dar oamenii mari au manii mici, nu-i așa? A dumnealui este aceea de a-și imagina comploturi. Toată lumea o știe.”

Cei patru mari  este un roman diferit de celelalte din seria Hercule Poirot. Dacă în celelalte, micul detectiv investighează crime comise în Anglia rurală sau, uneori, în locuri mai exotice – Poirot pleacă și el câteodată în vacanță, nu? – de data aceasta, Poirot are de-a face cu un cartel care pare că vrea să conducă lumea. Sub numele Cei patru mari se ascund un chinez foarte inteligent (creierul întregii afaceri), un milionar american, o cercetătoare științifică franțuzoaică și un englez poreclit „Distrugătorul”, foarte talentat în deghizare. Poirot nu se luptă de unul singur cu Cei patru mari, în ajutorul lui sare prietenul său de-o viață, Arthur Hastings, a cărui contribuție majoră e că aduce o pată de culoare întregii povești. Poirot și Hastings au de-a face cu o serie de mici mistere, aparent fără legătură între ele, dar care duc până la urmă spre Cei patru mari, care par hotărâți să scape cu orice preț de Poirot. Chiar cu prețul crimei. Poirot nu se lasă nici el mai prejos și apelează ba la o brichetă care detonează, ba la deghizări neașteptate, ba la un frate geamăn. Apropo, dacă Poirot ar avea un frate geamăn, cum crezi că l-ar chema? Enneas? Theseus? Achille? Și cu ce s-ar ocupa?

– Cu ce se ocupă? am continuat curios, fără să fac vreo aluzie la gusturile răposatei madame Poirot și la numele antice puse copiilor ei.

– Nu face nimic. Este de o indolență nemaiîntâlnită. Dar abilitățile lui sunt aproape ca ale mele, ceea ce spune multe lucruri.

– Semănați fizic?

– Da, însă el nu e la fel de frumos ca mine și nu are mustață.”

Un roman diferit de ce am citit până acum de faimoasa Agatha Christie. În acest roman a schimbat tactica de a scrie cărți polițiste/de mister și e ca și cum ai citi patru cazuri într-o singură carte. De data asta detectivul Hercule Poirot trebuie să elucideze cel mai mare mister, este o nouă  provocare.
Eram cât pe ce să cred, că acest mister rămânea nerezolvat, ținându-mă cu sufletul la gură, pagină după pagină, acțiune după acțiune.

Sursă electronică: https://dorinadanila.com/2019/08/08/cei-patru-mari-agatha-christie-recenzie/

• 

Această carte o prezintă pe domnișoara Carla Lemarchant, care pare să fi tras bățul lung de la soartă: este o femeie frumoasă, hotărâtă, tânără și îndrăgostită. Cu toate astea o crimă petrecută acum 16 ani îi bântuie liniștea și logodna; Caroline Crale, mama sa, a fost acuzată de otrăvirea cu cucută a tatălui său, pictorul Amyas Crale.

Când împlinește 21 de ani, Carla primește o scrisoare în care mama sa iși mărturisește nevinovăția. Așadar, spiritul justițiar o aduce pe fată la ușa lui Hercule Poirot, cerându-i să rezolve misterul. Poirot își începe investigația discutând cu avocații, a căror părere este unanimă : Caroline Crale a fost cu siguranță vinovată. O femeie atractivă, devotată, care și-a gravat un loc în mintea celor ce-au cunoscut-o dar care nu a luptat deloc să se apere în proces. Iar Amyas Crale era genul clasic al artistului, trăia pentru pictura sa, iubea femeile și viața dezordonată.

Există totuși cinci martori oculari (cei cinci purceluși) care-i stârnesc interesul lui Poirot : Philip Blake, Meredith Blake, Angela Warren, Elsa Greer și Cecilia Williams.

O veche poezioară pentru copii iși face loc în mintea lui Poirot :

Purcelușul ăsta a plecat la piață,

Purcelușul ăsta a rămas acasă,

Purcelușul ăsta a mâncat friptură,

 Purcelușul ăsta n-a avut nimic,

 Purcelusul ăsta a strigat « guiț, guiț, guiț »

Sub pretextul coordonării unei cărți, Poirot îi convinge pe fiecare să-i predea câte un manuscris în care să-și scrie propria versiune a cazului.

Partea comună a manuscriselor arată că Amyas o aduce în casa pe Elsa, pe care o picta la acel moment și se îndrăgostește de ea, urmând să divorțeze de Caroline. Meredith observă lipsa unei sticluțe cu cucută și își alertează fratele. La scurt timp, Amyas primește o bere rece de la soția sa și moare otrăvit. Părerea generală o consideră vinovată pe Caroline, elimină ideea sinuciderii și nu crede în nicio altă alternativă.

Omisiunile și particularitățile, însă, ne dezvăluie următoarele și trezesc cei cinci purceluși la viață:

• Purcelușul care a plecat la piață, Philip Blake, manifesta o mare animozitate față de Caroline. Izvorâtă oare dintr-o veche pasiune ?
• Purcelușul care a rămas acasă, Meredith Blake, cumpăra ultimul tablou pictat de Amyas Crale. Impulsul s-a datorat pictorului sau al subiectului ?
• Purcelușul care a mâncat friptură, Elsa Greer, nu pare să aibă nicio urmă a vitalității și a pasiunii pe care o arăta la 20 de ani. Moartea iubitului i-a secat sentimentele sau nu a fost cu nimic deosebită de la inceput ?
• Purcelușul care nu a avut nimic, Cecilia Williams, susține că are dovada incontestabila a vinovăției lui Caroline, pe care a tinut-o ascunsă la proces din solidaritate. Dovada va fi oare suficientă pentru Clara sau dimpotrivă, va fi piesa lipsă a enigmei ?
• Purcelușul care a plans « guiț, guiț, guiț », Angela Warren, s-a ales cu o cicatrice pe viață din cauza furiei necontrolate a surorii sale – și tocmai pentru asta e acum convinsă de nevinovația ei. Caroline a încercat o viață întreagă să-și răscumpere greșeala. Ce ar putea echilibra o balanță dacă pe unul din talere stă o față desfigurată ?

Hercule Poirot îi strânge pe toți la vila din Alderbury, ca odinioară, reușind să descifreze evenimentele petrecute acum 16 ani;  psihologia e aceeași fie că s-a întâmplat ieri, fie acum un veac și jumătate.

Sursă electronică: https://biblioteca-ursului.ro/cei-cinci-purcelusi-recenzie/

• 

• 

Atmosfera luxuriantă în care se desfășoară acțiunea, intriga captivantă, personajele misterioase fac din cartea Moarte pe Nil unul dintre cele mai bune romane scrise de Agatha Christie. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, ar fi că aduce puțin cu Crima din Orient Expres, dar doar în felul în care personajele ies, intră, se ascund sau ascund ceva în cabinele de pe vas (dincolo erau cușete de tren).

Atipic, poate, pentru romanele polițiste, chiar și pentru cele scrise de Agatha Christie, prima crimă are loc abia la jumătatea cărții. Până atunci, într-o încălzire ușoară, autoarea își introduce ușor cititorul în exotica atmosferă egipteană, care va deveni fundalul unor adevărate drame, dar și al unor povești mai mult sau mai puțin romantice. Prilej cu care, fină observatoare a naturii umane, Lady Agatha ne face cunoștință cu personajele.

Cine a ales să facă o croazieră pe Nil

Cartea prezintă mai mulți turiști aleg, ca din întâmplare, să-și petreacă vacanța în Egipt. Ca din întâmplare, pentru că, pentru unii, întâmplarea nu a avut nicio contribuție la faptul că se aflau la bordul navei Karnak, care făcea o croazieră pe Nil.

Printre pasageri, se regăsesc doi tineri aflați în luna de miere, Linnet Ridgeway, o tânără aristocrată, moștenitoare a unei mari averi și Simon Doyle, care fusese iubitul bunei sale prietene, Jacqueline de Bellefort. Aceasta îi urmărește obsesiv pe cei doi proaspăt căsătoriți și se află, de asemenea, pe vas.

Ceilalți pasageri sunt: o mamă împreună cu fiul ei, o scriitoare ratată și alcoolică cu fiica sa, o domnișoară bătrână excentrică și cleptomană, însoțită de o asistentă medicală și de o nepoată, un conte englez transformat în studenție în comunist, un arheolog ciudat, un medic care părea să ascundă ceva, o cameristă franțuzoaică, un avocat, încă un avocat și un colonel care avea misiunea să prindă un infractor ascuns printre călători. Nu te plictisești în compania unor asemenea personaje, unul mai ciudat ca altul și mai potrivit să joace rolul suspectului de serviciu.

Personajele sunt „construite” cu mare atenție la detalii – fizice, psihologice, chiar vestimentare – astfel încât le urmărești evoluția cu mare interes și cu lejeritate aș zice, în ciuda faptului că sunt relativ numeroase.

Hercule Poirot în vacanță în Egipt

Chiar aflat în vacanță, micul detectiv belgian este o apariție impecabilă, deși uneori extravagantă.

„Hercule Poirot sporovăia amabil, plin de o bună dispoziție perfect senină. Purta un costum de mătase albă, atent călcat, și o pălărie de panama, și ținea în mână o apărătoare de muște cu mâner ornamentat din imitație de chihlimbar.”

O ecranizare perfectă a cărții va urma din 11 februarie în cinema. Până atunci, vă invit să vizualizați trailerul: https://www.youtube.com/watch?v=dZRqB0JLizw

Sursă electronică: https://dorinadanila.com/2019/03/15/moarte-pe-nil-de-agatha-christie/

• 

Zece negri mititei este considerat a fi capodopera Agathei Christie, fiind, după cum spunea ea, „cea mai grea carte de scris”. Romanul poliţist a apărut, pentru prima dată, în Regatul Unit în 1939, apoi în Statele Unite, însă titlul fost schimbat, din motive rasiale, în Şi n-a mai rămas niciunul.

După cum spune şi titlul, un grup de oameni, din toate categoriile, sunt invitaţi să vină pe o insulă privată, unul pentru a lucra, alţii pentru a petrece o vacanţă de neuitat sau pentru a reîntâlni pe cineva. Cei zece se familiarizează între ei, pentru fiecare fiind o statuetă neagră pe masă.

Panica lor se declanşează în momentul în care pornesc gramofonul şi o voce misterioasă le dezvăluie crimele săvârşite în trecut, sub diferite conjuncturi, şi scopul adevărat al incursiunii lor: să plătească.

Pe măsură ce cântecul pentru copii Ten Little Injuns ajunge mai departe, oaspeţii mor subit sau sunt ucişi, întocmai ca în versuri, de pe masă dispărând câte o statuetă. Teama de moarte îi înnebuneşte, iar aceştia se dezbină sau complotează unul împotriva celuilalt.

Adevărul este aflat, ca de fiecare dată, de maestrul crimelor, Hercule Poirot, eroul preferat al scriitoarei, printr-un vas de sticlă în care răzbunătorul şi-a scris confesiunile. Suspecţii principali sunt eliminaţi, iar acţiunea se precipită spre final, ritmul dispariţiilor crescând în timp ce numărul lor se micşorează.

Această carte, Ten Little Niggers a constituit, de-a lungul timpul, o nesecată sursă de inspiraţie pentru filme şi seriale, dar şi o preţioasă operă pentru autoarea britanică, aducându-i numeroase referinţe din partea ziarelor şi laude din partea celor 100 de milioane de cititori. Romanul se conturează în jurul ideii de justiţie supremă, punând în joc o vânătoare de suflete, sadică pentru criminal şi dilematică pentru lectori.

Sursă electronică: https://booknation.ro/recenzie-zece-negri-mititei-de-agatha-christie/

• 

• 

Acolo unde cântă racii este unul dintre romanele care demonstrează că merită să aloci mai mult timp unul volum gros, căci farmecul nu ar mai fi fost același dacă nu am fi trăit laolaltă fiecare detaliu important din viața protagonistei, odată cu aceasta.

Kya este la început doar o fetiță ce ajunge în scurt timp să fie părăsită de întreaga ei familie, lăsată să se descurce singură într-o baracă din mijlocul mlaștinii, aproape de statul Carolina de Nord. Acțiunea începe în anul 1952, iar cea mai mare parte a sa se sfârșește în anul 1970. Avem de-a face de la bun început cu o poveste despre supraviețuire cum eu nu am mai citit înainte, o poveste despre cât de greu este să trăiești în singurătate și să te aperi de cei care te consideră un pericol, având ca martori doar cerul și natura. Acțiunea a reușit să mă surprindă la tot pasul, nereușind nici măcar o dată să anticipez corect următoarea mișcare a Kyei, lucru care m-a impresionat și m-a ținut captiv între pagini, mai ales în ultima parte, când se desfășoară un întreg proces de judecată. Până acolo însă, autoarea descrie atât de profund și detaliat zona în care trăiește fetița încât ne face totodată să fim parte din poveste, ca niște licurici – licurici care la final au un rol foarte important, metaforic vorbind.

Trebuie să recunosc că din cauza lipsei de anticipare a poveștii, de multe ori am fost tentat să renunț, neputând să citesc mai mult de 15-20 de pagini pe zi, la început. Continuând totuși să urmăresc dezvoltarea Kyei – cum se îndrăgostește de Tate, cum învață să citească, cum se maturizează și devine o tânără femeie. Cu toate acestea, de una singură, Kya reușește să aducă o mare schimbare locală, protejând totodată natura și zona în care a crescut cu orice preț și nerenunțând niciodată la cine este cu adevărat. Alături de ea ajungem să învățăm lucruri despre demnitate, limite și respect, cât și, din păcate, să observăm al miilea destin sacrificat în baza prejudecăților celorlalți

În carte este vorba totodată și de (ne)dreptate, de agresiune și boli mintale – toate consecințe directe ale alegerilor făcute de fiecare om în parte. Destinul Kyei, deși cumva prestabilit dinainte de a se naște, este cu toate acestea schimbat prin felul în care protagonista decide să se apere, fără a încerca să se răzbune pe nimeni – spre deosebire de tatăl ei, un bărbat alcoolic și abuziv care le distrusese familia. Un fel de Mowgli, Kya este de fapt varianta mult mai realistă (aproape că la final te aștepți să ți se spună că romanul e bazat pe o poveste reală), mult mai feministă aș putea spune al copilului junglei, este eroina de care nu știam că avem nevoie. Iată o frumoasă tragedie a unui dureros sacrificiu de sine prin care o fată de-o frumusețe exotică și înmărmuritoare reușește să învețe atâția oameni o lecție importantă împotriva prejudecăților. Talentată la scris și la desen, Kya ne împărtășește poezii răsfirate printre pagini, iar în tablourile ei regăsim peisaje imposibil de șters din memorie..

Kya nu este o victimă. Kya este o învingătoare, o femeie cu atât mai inteligentă cu cât a învățat tot ce știe de la natură și a avut generozitatea de a transmite mai departe aceste lecții neprețuite.

Surse electronice: https://ancasicartile.ro/acolo-unde-canta-racii-delia-owens-recenzie/

• 

• 

• 

Pământ american este un roman care ne oferă o felie dureroasă din realitatea contemporană. Lydia trăiește o viață aproape perfectă. Deși locuiește în Acapulco – un loc de vis, dar în care cartelurile fac legea – ea are familia perfectă, slujba perfectă. De multe ori închide ochii la multe atrocități care se întâmplă, doar pentru a nu-și sacrifica iluzia de viață liniștită pe care o trăiește. Cu toate acestea, este conștientă de pericol, mai ales că soțul ei este jurnalist, iar aceștia sunt des uciși.

Mii de kilometri, pericole la orice pas, un singur scop… supraviețuirea.

„Relevant, puternic, extraordinar. Un amestec remarcabil de bucurie și teroare, impregnat la tot pasul de forța regenerativă a iubirii materne și de capacitatea nesfârșită a ființei umane de a nădăjdui.” – Kristin Hannah

Deoarece cartelul are informatori peste tot, scopul Lydiei este foarte greu de atins. Nu pot lua avionul, nu se pot afișa nicăieri. Dar este conștientă că este singura lor șansă să rămână în viață și că nu poate renunța. Cea mai la îndemână deghizare este să pretindă că sunt migranți, știind că aceștia sunt mereu ignorați. Sunt ca și invizibili, lumea dorind să întoarcă privirea, să se prefacă că nu există. Totuși, această deghizare îi pune în fața pericolelor pe care migranții le înfruntă zilnic. Migranții călătoresc pe trenuri, sunt vânați de poliție sau de carteluri. Sunt jefuiți, tâlhăriți, uciși, vânduți sau violați. O lume oribilă, pe care nu dorim să o conștientizăm, dar care există cu adevărat.

În drumul lor, Lydia și Luca (fiul său) cunosc două surori adolescente, care lasă în urmă întâmplări oribile, de nedescris. Cei patru sunt uniți de suferința lor, de faptul că lumea pe care o cunoșteau li s-a năruit. Așadar, își continuă călătoria împreună. Au încredere unul în celălalt și se ajută atunci când pot. Nu renunță, nu se lasă în urmă.

Am citit această carte cu sufletul la gură. Încă din primele pagini m-a captivat și m-a neliniștit. Am anticipat o lectură care mă va marca și care mă va face să apreciez locul liniștit în care trăiesc.