A venit vremea să vorbesc și despre una dintre cele mai grele și nebunești drumeții de până acum. Și când spun nebunești, recunosc că încă mă trec fiorii.

După ce am petrecut o zi în Retezat, am pornit dis de dimineață spre Transalpina. Inițial, plănuisem o plimbare liniștită până la Lacul Gâlcescu. Hotărâsem să nu ne aventurăm prea tare dat fiind faptul că ne resimțeam puțin după plimbarea prin Retezat și nici nu cunoșteam traseul.

Am pornit în jurul orei 10 de pe Transalpina, puțin mai jos de Pasul Urdele, de la o altitudine de aproximativ 2000 de metrii.

Vremea părea să fie potrivită pentru plimbare. Aveam însă să aflăm cât de înșelător poate fi soarele la munte și cât de rece poate fi luna iunie în Parâng. Un aspect pe care ar fi trebuit să îl luăm în considerare, hainele groase. Ar fi trebuit să ne gândim că vom avea de-a face cu mai puțin de 10 grade și zăpadă pe traseu…

După cum spuneam, am lăsat mașina pe marginea șoselei și am pornit pe drumul marcat cu bandă roșie. Cu cât urcam mai mult, cu atât începea să ne înconjoare ceața. Prima parte a traseului a fost minunată. Soarele răzbătea printre nori, peisajul era superb – puteam vedea în zare munții și lacurile formate în urma topirii zăpezii, iar ceața oferea un adevărat spectacol.

După nici două ore de mers am reușit să zărim lacul. Ne aflat deasupra lui, iar ceața se risipise așa că ne permiteam să îl admirăm. Am mai fi avut de mers cel puțin o oră până să ajungem la lacul Gălcescu, în coborâre, dar ceva ne-a atras atenția și ne-a făcut să ne schimbăm radical planurile. Era un indicator pe care scria spre Vârful Parângul Mare – încă 3, 4 ore de mers.

Lacul Gâlcescu (privit din depărtare)

Și astfel, la ora 12, porneam spre Vârful Parângul Mare. Nu pot spune că regret faptul că am decis să urcăm pe vârf, dar nici nu aș mai repeta aceași ”greșeală”.

Este un traseu de o dificultate destul de ridicată, unde ai nevoie de un echipament cât de cât bun, de multă răbdare și bineînțeles de vreme bună.

Noi am fost cu totul și cu totul nepregătiți. Nu am fost conștieți de câte ore de mers ne așteptau, de frigul pe care trebuia să îl înfruntâm și de ceața care ne-a pus bețe în roate toată ziua.

Am parcurs aproximativ 27-30 de kilometrii în acea zi. Făceam pauze de 5-10 minute la fiecare oră (pentru că nu mă mai țineau picioarele 🙂 am rătăcit drumul din cauza ceții, ne-am rătăcit unul de celălalt (da, am fost doar două persoane în această drumeție) dar cu toate acestea am reușit să ajungem cu bine înapoi la mașină dupa 9 ore de mers.

Vârful Parângul Mare – 2519 metri

Traseu: am pornit de pe Transalpina, traseu care începe de pe platoul Mohorului, continuă cu Vârful Mohor – Vârful Setea Mare – Vârful Setea Mică – Șaua Piatra Tăiată – Vârful Ieșu – Vârful Gruiu – Vârful Parângul Mare.

Dacă vă hotărâți șă porniți pe acest traseu trebuie să fiți pregătiți cu cel puțin 2 litrii de apă deoarece nu aveți de unde să vă reaprovizionați. Ar fi o sursă de apă, sub lacul Vidal, dar pentru acesata trebuie să vă abateți de la acest traseu și să îl urmați pe cel care duce la lacul Gâlcescu (este marcat cu triunghi roșu).

Recomandări:

• echipați-vă bine pentru acest traseu. Chiar dacă este vară iar în zona șoselei temperatura este plăcută, o dată ajunși pe vârfuri aceasta se poate schimba radical. Trebuie să fiți pregătiți pentru orice condiții meteo: ploaie, vânt, ceață, zăpadă.
• luați-vă suficiente provizii. Recunosc că cel puțin la întoarcerea de pe vârf simțeam nevoia să mă opresc din oră în oră pentru a ciuguli câte ceva.
• înarmați-vă cu multă răbdare și voie bună. Este un traseu lung și greoi, cu multe porțiuni de urcare combinate cu coborâre. Este bine să nu vă pierdeți energia pentru că aveți nevoie de ea și la întoarcere.
• ar fi de preferat să mergeți pe acest traseu cu cineva experimentat în ale munților. Au fost multe momente în care am regretat că nu aveam un cunoscător cu noi, care să ne susțină moral și să ne îndrume.

Ce am învățat din această ieșire!

Cu siguranță mi-am stabilit niște limite. A fost o experință destul de extremă pentru mine. Întreaga combinație de vreme rea, lipsă de experiență și pustietate (am întâlnit doar o mână de oameni pe tot traseul) m-a făcut să realizez cât am fost de vulnerabili și expuși la pericole.

Am învățat să fiu mai stăpână pe emoțiile mele și să nu mă pierd cu firea așa ușor. Știu că la munte este mai ușor să cedezi psihic, decât fizic, iar acest lucru aproape că l-am simțit pe pielea mea.

Dacă alegeți să vă aventurați pe acest traseu vă doresc o vreme cât mai frumoasă pentru a vă putea bucura cu adevărat de măreția Parângului.

Timeea G.