Atunci când nu erai capabil să legi două cuvinte pentru a-ţi exprima bucuriile sau supărările, atunci când nu puteai să faci doi paşi fără să te împiedici şi să pici, ei au fost acolo. 

Atunci când vacanţa speria şcoala, planurile tale îi includeau pe ei şi numai pe ei. Atunci când îţi era poftă de cele mai dulci cireşe şi de cele mai haioase jocuri şi împleticiri, gândul tău tot la ei zbura…  Hainele pătate cu noroiul din grădina blocului, pantalonii rupţi din cauza trântelor de când jucai de-a prinselea nu aduceau laude, în schimb s-au transformat în cele mai speciale amintiri ale copilăriei tale.

Orice prăjitură pregătită de bunica nu ajungea în cuptor până ce crema de ciocolată sau de caramel nu avea trecere pe la tine, ca să-ţi umpli degetele cu aroma dulcei copilării. Ea, cu zâmbetul cald, se uita la tine ca la înger şi simţea cum viaţa ei are o altă însemnătate – bucuria ta.

Vana mare şi înaltă (pe care de-abia te căţărai) era punctul de atracţie, iar orice baie clasică se transforma într-o adevărată bălăceală, un adevărat spectacol.

În orice moment al acestei vieţi, ai putut să resimţi dragostea şi iubirea lor, bucuria şi emoţia revederii, căldura îmbrăţişării pe care n-o vei putea explica niciodată. Şi vreau să cred că şi acum, chiar dacă ei nu mai sunt, dragostea lor pentru tine încă pâlpâie în fiecare amintire dragă pe care tu o porți în suflet.

O melodie care pe mine mă duce mereu cu gândul către cei care acum sunt sus-sus:

Preţuieşte-i pe cei dragi în fiecare zi, în fiecare clipă. S-ar putea ca mâine să nu-i mai ai alături de tine.

Felicitări. Aprecieri. Gânduri calde. Laude. La toate acestea avem deja un răspuns pregătit, asemeni unui template pe care îl folosim în mod automat.

Zilele trecute m-am întâlnit cu o prietenă care îşi dedică timpul liber propriei sale afaceri. În discuţia pe care o purtam cu ea, îi spuneam cât de mult îi apreciez curajul, iniţiativa şi perseverenţa. Răspunsul ei rapid a fost – “Nu e chiar așa de mare, încă mai am mult de lucru”.

Această replică m-a pus pe gânduri. De când suntem de-o şchioapă, părinţii ne învaţă cum să spunem “Mulţumesc!” atunci când primim o bombonică, sau o jucărie. Din păcate, însă, prea puțin ne este împământenită în minte ideea că nu doar obiectele sunt cadouri care merită o apreciere exprimată verbal, poate mai importante chiar sunt cuvintele. De ce știm să mulțumim când cineva ne cedează locul în tramvai, când primim o mână de ajutor, dar rareori mulțumim pentru cuvintele frumoase pe care cineva ni le adresează? Doar gesturile frumoase pornesc din idei, din cuvinte.

Zilele trecute mi-am făcut curajul de a transmite link-ul blog-ului unor prieteni foarte apropiaţi, în aşteptarea unui feedback obiectiv. Printre aceste persoane se afla şi o fată, absolventă a aceleiaşi facultăţi la care sunt şi eu (încă – mai puţin şi termin şi eu 🙂 ) care, în timpul liber scrie. Şi scrie extraordinar de frumos. Scrie pentru suflet. Scrie ca un adevărat profesionist. Feedback-ul pozitiv venit din partea ei mi-a adus cea mai mare bucurie. Întreaga zi mi-a fost senină şi frumoasă. Parcă îmi veneau greu cuvintele pentru a-mi exprima, faţă de ea, recunoştinţa pentru minunata starea pe care mi-o crease.

Poate că, de cele mai multe ori, nu ştim să ne arătăm recunoştinţa faţă de cineva. Scriem un simplu “Mulţumesc!” atunci când, de fapt, ne dorim să transmitem mult mai mult decât un simplu cuvânt. Apoi, mi-am propus un exerciţiu: să accept complimentele pe care le primesc. Iar atunci când simt nevoia, să ofer la rândul meu altele. Simple, oneste.

Și recunosc cu o mână pe inimă (și cealaltă pe tastatură) că este cel mai greu exercițiu pe care mi l-am propus de ceva vreme încoace. Vă provoc deci și pe voi să mulțumiți de fiecare dată când cineva vă apreciază munca, ideile, ajutorul. Și să oferiți și voi mai departe bucăți de fericire sub formă de complimente.

Mi-am pregătit o listuţă cu subiecte pe care să le abordez aici – articole pentru sufletul meu, uneori poate prea personale. Şi oricâtă nerăbdare aş avea ca să umplu rândurile, încă o dau cotită. Dar mai e puţin 🙂

Până atunci, vă spun ce mai e de bine în viaţa mea. Am depăşit divorţul părinţilor mei, după ani de suferinţă şi frustrare (acesta este unul din subiectele sensibile pe care le voi aborda aici) şi încerc să mă concentrez pe lucrurile mărunte care fac viaţa frumoasă.

Când am mâncat înghețată de 1 leu cu prietenele mele. De la McDonald’s. Deși e cam frig. Și ne cam ustura în gât…. 🙂

Când am aflat că TeleUniversitatea a primit licenţa de la CNA.

Când am băut prosecco L. și ne-am intros apoi acasă vesele, cu taxiul

Când, după o zi plină şi supărătoare, am făcut sală o oră şi jumătate. (am descărcat şi supărările care nu existau)

Când m-am plimbat la ceas de seară liniştită, prin oraş, fără griji… doar visând la frumuseţea vieţii.

Când am primit un “te iubesc” sincer. 🙂

Când am revăzut pe cineva drag după o perioadă lungă.

Când m-am prins că pot scurta drumul spre casă, ha!

Când am reuşit să râd cu atâta poftă că mă durea burta.

Când m-a sunat cineva și mi-a zis “Aș vrea să colaborăm pe un proiect!” Yeah, baby! :))

Bucuria e simplă şi se află peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să învăţăm să privim cu sufletul. 🙂

IUBIM MICILE BUCURII care ne schimbă STAREA.

O ultimă sticlă de bere gasită în frigider când ajungi acasă după o zi luuungă. O zi în care mi-am scăpat telefonul și s-a spart ecranul, în care am pierdut 33-ul de două ori consecutive şi a trebuit să plec din Şagului până pe Pârvan pe jos, în care mi-am “asortat” grosimea hainelor de pe mine privind cerul şi nu termometrul, în care am auzit mai multe urlete decât puteam tolera. Când, în sfârşit, am zis că mai am două ore de stat şi plec acasă, liniştită, am realizat că n-am preyenţe destule, trebuie să merg la ore şi nici nu mâncasem de la 6 dimineaţa. Daaaaar … Am ajuns şi la cursuri. Și la farmacie. Și telefonul mergea și așa, spart. Iar acasă mă aștepta mama  și o bere în frigider. Poți să ceri mai mult? Da, ar fi putut fi mai multe beri, haha, dar eu am fost recunoscătoare.

Mi se pare că e genul de zi în care poți să te enervezi de dai cu telefonul de pereți sau să te bucuri de tot felul de lucruri care de fapt au făcut-o suportabilă. Un biscuite. O bere. Un copil super vesel. O îmbrăţişare..

În ultima perioadă am încercat să elimin cât mai multe negativităţi din viaţa mea. Am încercat să devin un om puternic, fără să pun la suflet prea multe. Am încercat ca fericirea mea să nu depindă de oameni şi să ma bucur de lucruri simple.Căci, serios… viaţa chiar e scurtă.

Apoi mi-am întrebat câţiva prieteni cam ce-i face pe ei fericiţi într-o zi mai aiurea.

(1) Am scos-o la o îngheţată pe iubita mea, ne-am ţinut de mână pe stradă, i-am cumpărat un trandafir din intersecţie.

(2) Am fost acasă, la mama, după aproape două luni de când n-o mai văzusem…

(3) Când îmi dă mesaje sau sună şi e clar că  se gandeste la mine, ii e dor

(4) Fosta iubita mi-a răspuns la telefon!!! Sper să nu mai fie fosta în curand :)))

Hai că se poate! 🙂