Am ajuns la destinație într-un final, nu fără să ne mai lovim de alte probleme, însă acestea au fost minore, așa că nu le mai relatez. Speram doar ca măcar de acum încolo să fie totul în regulă pentru a ne putea bucura de concediu. Dar ca de obicei, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg….

O altă problemă de care ne-am lovit a fost cea a taxei de ședere. Știam că pentru a fi complet legali în Muntenegru, trebuie să ne înregistrăm și să plătim o taxă de 1 euro/zi. Gazda noastră ne-a dat niște informații despre locul unde am putea să ne înregistrăm și să plătim, însă lucrurile s-au dovedit a fi mai complicate decât am crezut. Inițial ni s-a spus să mergem în Budva la o poștă, unde vom rezolva totul. Doar că locul căutat de noi nu era tocmai poștă, ci un tourist info. Prima zi am ajuns prea târziu, locul fiind deja închis. A doua zi, după alte căutări, ni se spune că locul căutat de noi e în altă parte. În regulă, mergem în altă parte, totul contra cronometru. Ajungem la un tourist info, unde ni se comunică faptul că adresa la care stăm noi nu se află în Budva, din acest motiv nu putem plăti în Budva. Doamne dumnezeule, e chiar atât de greu să rezolvi ceva în țara asta? Evident, am ratat din nou termenul limită. Ziua a treia de încercări. Gazda ne-a îndrumat spre o poștă aflată în apropiere, unde am reușit să plătim taxa respectivă. Mai trebuia să mergem să ne înregistrăm, într-un alt loc. Acel loc se afla la 20 km, într-un oraș vecin, Kotor. Mergem acolo, găsim relativ ușor locul cu pricina (Doamne ajută), îi înmânăm doamnei chitanța care atestă faptul că am plătit deja taxa, trebuie doar să ne înregistreze pe perioada șederii noastre. Aceasta se uită la noi foarte neduremită, neștiind ce să facă cu hârtia respectivă. Degeaba i-am tot explicat că am fost trimiși aici de la poșta aceea unde am plătit deja, degeaba am încercat să îi spunem să gazda noastră ne-a dat niște hârtii care ar trebui sa ne ajute (nici noi nu știam exact în ce fel), chitanța noastră nu avea nicio valoare. Efectiv nu reprezenta nicio dovadă. Nervii mei erau deja întinși la maxim, toată situația mi se părea o bătaie de joc la adresa noastră. Efectiv parcă oamenii aceia (mă refer în general la muntenegrenii cu care am interacționat până atunci) nu erau în stare să ne dea niște informații pertinente, nu aveau habar despre cum funcționează lucrurile în țara lor. Nu am mai rezistat si am avut primul meu ”breakdown”, cum s-ar zice. Simțeam că totul se derulează împotriva noastră. Așa am ajuns să aruncăm niște bani pur și simplu. Și nici măcar nu din vina noastră!

Ultima relatare ce ține de ”partea nasoală” s-a petrecut la întoarcerea acasă. Cum am menționat, am decis să mergem pe ruta mai lungă, dar mai sigură, spre Croația. Anticipasem că drumul ne va ține cam două zile, pentru că ar fi fost prea greu de parcurs 1000 km într-o singură zi. Prima noapte am decis să dormim în Zadar, un oraș turistic pe litoralul croat, și să ne continuăm drumul a doua zi. Porniți la drum în ziua a doua, am observat că Google Maps ne arată să ocolim autostrada, fiind blocaje de câțiva km, ceea ce ni s-a părut ciudat. Prietenul meu a decis să investigheze problema, aflând astfel că într-adevăr, o porțiune de autostradă este închisă, iar toate mașinile sunt redirecționate, formându-se cozi imense. În regulă, am ales ruta propusă de  Google Maps. Problema a fost că și acel drum era închis. Ce ne facem acum? Între timp, vremea începea să se înrăutățească, vântul devenind din ce în ce mai puternic. Majoritatea mașinilor erau oprite pe marginea drumului, doar noi eram vitejii care înaintau. Ce era să facem? Se pare că din cauza vântului croații au decis să închidă anumite drumuri, inclusiv autostrada. La un moment dat am ajuns la o altă intrare de autostradă, alături de alte mașini staționate. Vântul bătea infernal, mașina se zgâlțâia periculos, iar eu eram terifiată de ce se întâmpla afară. Ne aflam pe o porțiune stâncoasă, lângă noi fiind și marea. Zgomotul produs de vând pe mine mă îngrozea extrem de tare, simțeam că vom fi luați pe sus. Mă simțeam neputincioasă în fața naturii, protejată doar de caroseria unei mașini. Dacă se întâmpla ceva și cădea ceva pe noi? După aproximativ 10 minute de staționare, am decis că nu putem sta pe loc, întrucât codul portocaliu de vânt puternic era în vigoare până A DOUA ZI.  Am pornit la drum din nou, găsind din fericire o altă rută ocolitoare, care ne ducea pe coastă. Era un ocol destul de mare, dar nu aveam altă opțiune. Ne-am oprit de câteva ori, prietenul meu fiind fascinat de vremea de afară. Eu eram mai degrabă panicată. Filmarea de mai jos este făcută de el, însă din spusele lui nu a reușit să capteze mai mult pentru că îi era imposibil să mai țină telefonul în mână fără să îi fie smuls de rafalele de vânt. A fost cu adevărat traumatizant!

Din fericire am scăpat cu bine și am ajuns până în Budapesta. Astfel, drumul nostru s-a lungit cu încă o zi. Dar nu-mi pare rău, pentru că nu a fost vina noastră. Cel puțin am rămas teferi și nevătămați. 🙂

Dacă ai trecut și tu prin experiențe interesante, te invit să îmi scrii în comentarii. Aș fi tare curioasă! 😀

Mai jos sunt câteva poze făcute în mijlocul “calvarului”.

Și aici un scurt filmuleț din timpul vijeliei.