De pe la noi – Transfăgărășanul

Ati auzit de acei oameni care au la activ un nr consistent de tari vizitate, dar sunt “inconsistenți” atunci cand vine vorba despre tara noastra?

Ei, haideti sa incercam sa-i dam o sansa si ei, patriei noastre, atat de bogata, in obiective turistice, inainte sa ne luam zborul catre “tarile mai calde”. Si aici nu fac referire neaparat la aspectul climatic, ci alte aspecte, de natura sociala.

Sigur stiti la ce ma refer!

(In caz ca nu v-ati prins inca despre ce vorbesc, e de ajuns sa va ciuliti putin urechile la ce se intampla afara, iar daca nu ati iesit inca in strada, s-o faceti.)

Inchei aceasta paranteza, pentru ca nu vreau sa ma indepartez prea tare de la subiectul acestei postari.

Si, sa nu uitam, totusi, ca vorbim despre cei 3 T ai Vietii.

Se fac vreo 12 ani de cand am fost prima data pe Transfagarasan. Pe atunci era un obiectiv destul de “inaccesibil” din ce imi amintesc. Ca a fost din cauza ca nu era modernizat, sau ca inca nu era foarte popular/comercial, nu ma intrebati.

Aveam numa’ vreo 11 ani.

Tot ce imi amintesc de atunci sunt doar interjectiile: “uaaaaau, “pfooai” si iar wow.

Deci, numai de bine.

De 2 ani incoace, am facut Transfagarasanul 2 veri la rand.

Nu pot sa exprim nerabdarea pe care am simtit-o in primul an dupa cei 12 in care nu am mai calcat prin Fagaras. Pe masura ce urcam, imi simteam endorfinele cum se multiplicau.

A fost nemaipomenit, era o vreme excelenta.

Razele soarelui atingeau piscurile cu o caldura suficienta, astfel incat sa nu le incalzeasca prea tare si aerul sa devina dificil de respirat.

Parca sclipea totul. Chiar si blanita oilor care păşteau atat de multumite, ici-colo, pe cate o pajiste.

Din nou, wow si yay.
Nu mi-a inselat asteptarile. Chiar si dupa 12 ani eram la fel de entuziasmata despre ce vedeam.

Cum ne continuam noi frumos traseul, iata-ne ajunsi si la Bâlea lac.

Aici, din nou, numai o sclipire. Un lac sclipitor.
Felul in care se oglindeau crestele muntilor in apa iti lua suflarea.

Vorbind despre sclipire si “luat suflarea”… sa fi vazut cum sclipeau dozele de energizant si suc, si cateva ambalaje aruncate pe ici colo, pe la cate un coltisor de stanca; cam tot asa cum erau rasfirate oitele acelea dragute pe pajisti la inceputul traseului.

…sa-mi fie cu iertare tonul ironic si/sau faptul ca am deviat din nou de la T-ul vietii, dar vreau sa va atrag putin atentia asupra prețuirii acestor bogății pe care inca le avem. Nu le distrugeti!

Eh, doar nu credeati ca ma las eu usor intimidata de cateva ambalaje si pet-uri.
Anul acesta am fost din nou pe Transfagarasan, mai mult sau mai putin nevoita. I-am insotit pe niste prieteni, care nu mai fusesera pana atunci.

A fost ceva spontan, de pe o zi pe alta. Ne-am dus fara sa rezervam ceva, cu gandul ca vom innopta la prima pensiune care ne iese in cale.

A fost o zi torida de august, lacul a fost suprapopulat, mult mai populat decat anul precedent. Ceea ce imi crease deja o usoara stare de agitatie.

Ma linisteam, insa, la gandul ca urma ca in cateva clipe, sa ma intind in “prima pensiune care ne iesea in cale”, conform planului, pentru ca se innoptase.

Ei bine, nu a fost asa.
Pe o raza de vreo 60 de km nu am reusit sa gasim nicio camera libera.

Si, cum drumetia a fost spontaneitatea insasi, desigur ca nu ne-am luat nici corturi.

Astfel, am fost nevoiti sa dormim in masina.

Dupa cateva ore chinuite de simulat un somn, am luat-o catre frumosul si boemul Sibiu.

Acolo am reusit sa ne tragem sufletul, plimbandu-ne prin muzeul satului.

A compensat lipsa de somn si m-am ales si cu niste carti luate de la un targ, la niste preturi foarte bune.

Conuzia pentru aceasta drumetie consista in citatul urmator:

Life should have more mountains and less stress.