Minciunele

Ciao!…Ba nu..BUNĂ, fiindcă aşa se salută acolo, de unde vin eu 🙂

Fără alte introduceri, să vorbim despre minciună. Cam cât, pe cine, când şi mai ales, de ce minţim? (Ştim cu toţii că şi tu, ca şi mine, o mai faci, din când în când)

Eu mint fiindcă sunt prea comodă să dau explicaţii. Mint „ca să mă scot”. Mai am şi apucături aproape altruiste, când mă apuc să mint ca să menajez pe nu ştiu cine de vreun adevăr supărător. Nu o fac foarte des…doar când e nevoie. Acu`, na…ştii că oricine are momente când nevoile îl copleşesc. S-a mai întâmplat şi în cazul meu :d. Au fost câteva dăţi când, am mai înjumătăţit adevărul pentru că nu am fost dom`le în stare să mi-l asum pe de-a-ntregul. Ruşine să îmi fie, ştiu…Mă feresc, pe cât posibil, să mă mai pun în asemena situaţii.

Rememorez un episod penibil. În urmă cu vreo 8 ani, exact pe vremea asta. Clasa a VII-a, eu printre elevele alea „model”. Apăruse melodia unuia. Avea, ce-i drept câteva versuri mai piperate, dar să fim serioşi…toţi o ştiam. O colegă binevoitoare s-a gândit ca, a doua zi, să îmi transrie versurile pe o bucată de hârtie pe care am aruncat-o pe bancă, în pauză fiind.

Urma să aflu că soneria care anunţa începerea orei de mate, prevestea, de fapt, că o să traiesc cel mai penibil moment din viaţa mea, de până atunci. Intră profa-cu care eu mă înţelegeam „super-bine”. Îmi dă târcoale pe la bancă, dar eu nu mă deranjez să mut foaia aia. O ia, o despătureşte şi începe să citească…cu voce tare, normal. Mă ridic în picioare. Mut privirea în pământ. Îmi venea să mă ascund în penar de atâta ruşine. S-a asigurat că mă face să simt penibilul moemntului până în vârful unghiilor. A reuşit.  Aşa că mai toată ora a fost cu şi despre mine, despre cum eu-eleva conştiincioasă şi cuminte-ascult asemenea gen de muzică (să ne înţelegem: era o melodie care, cenzurată, avea un singur bip). Ca nu care cumva să uit moementul, i-a transmis şi dirigăi „grava mea deviere de comportament”. A urmat (da, da, chiar imediat, după) încă o oră asemănătoare, dar penibilul a atins cote maxime…că şi diriga asta aşa un stil avea de a exagera şi de a fi contra generaţiei noastre (genul ală pentru care când fetele se machiau, de fapt, ele „se văcsau”). Era, de altfel, o adevărată doamnă, de care îmi aduc aminte cu drag 🙂

În fine, a fost deliciul colegilor care râdeau pe înfundate sau mai debrabă, pe nerăsuflate :))…Problema era că fix peste 2 zile, aveam şedinţă cu părinţii. Cum era singurul lucru pe care îl mai puteam evita, le-am zis alor mei că şedinţa se mutase în ziua aia când ei îşi planificaseră să plece din localitate. Mi-am zis „gata, ai mei nu merg la şedinţă”. Dar, ca nişte părinţi mereu preocupaţi de situaţia mea şcolară, ei nu s-au resemnat cu aceeaşi idee. Cu o zi înainte de şedinţă şi cu una după „incident”, îl văd pe taică-meu pe holul şcolii. Am crezut că sunt atât de stresată de ce se întâmplase, încât aveam vedenii. M-a strigat. M-am gândit că am şi „auzenii”. Când a mers spre dirigă, am ştiut că tot ce urma să se întâmple era cât se putea de real.

A fost mai bine decât mă aşteptam, în cele din urmă. Aceeaşi dirigă care mă făcuse cu ou şi cu oţet, a omis episodul penibil, în faţa tatălui meu(ţi-am zis doar: o adevărată doamnă). Aşa că de data asta, minciuna m-a cam salvat. Nu aia pe care am spus-o eu. De data asta, diriga omisese cu bună ştiinţă ceva.

Vezi, tu…Uneori, să nu spui adevărul pe de-a-ntregul te mai şi salvează. Minciunile nu sunt 100% rele. Aş spune că, uneori, sunt necesare, cât timp ele sunt nevinovate şi nu lezează existenţa cuiva. Totuşi, sinceritatea e o valoare.

Alege să fii un om de valoare. E dreptul tău să decizi dacă îţi vei minţi familia, pritenii, profii, vecinii..sau cel mai rău, pe tine. Dar, de fiecare dată când o să o faci, aminteşte-ţi cum te-ai simţit tu când ai auzit minciuni. Sau cât te-au dezamăgit pe tine oamenii cu jumătăţile lor de adevăr, oamenii aia în care tu chiar credeai, când prietenul ală cel mai bun al tău a devenit, azi, un străin fiindcă minciuna lui, cândva, a fost pentru tine adevărul pe care te-ai bazat. Albert Einstein a spus că „adevărul este ce rezistă la testul realităţii”, iar Vovenargues că „adevărul este soarele minţilor luminate”…Pentru mine, adevărul e baza oricărui tip de relaţie fiindcă de el atârnă toată încrederea de care ne bucurăm din partea oamenilor la care ţinem.