Nici nu e nevoie de cuvinte din punctul meu de vedere. Nu e nevoie de o explicație lungă care să demonstreze de ce sunt lucrurile așa cum sunt pentru mine. Sunt fericită, ascult muzică pentru că mă ajută să îmi mențin starea, să o îmbunătățesc, și ocazional să o transmit și altora. Dacă sunt tristă, ascult muzică pentru că mă ajută să depășesc problemele, și să îmi revin în forță.
Vorbitul nu mereu ajută. Da, toată lumea spune că trebuie să comunici pentru a putea înțelege problema cu adevărat și în acest fel este mai ușor să o depășești. Sunt de acord, dar nu în toate cazurile se aplică. Câteodată tot ce vrei este să stai cu gândurile tale. Să nu auzi alte păreri din exterior, să nu te simți influențat de nicio altă persoană. În aceste cazuri, muzica este mereu acolo. Eu am foarte des momente când simt nevoia să mă eliberez de anumite gânduri dar nu îmi doresc neapărat să le împărtășesc cu cineva. În momentele de genul ascult muzică. Simt că pot să gândesc puțin mai limpede, îmi pot pune ordine în gânduri și îmi dau o stare de bine.
Exact același sentiment îl am și când vine vorba de scris. Pot face atât de multe când scriu, mă pot descărca de atâtea gânduri și e foarte util câteodată, pentru că nu e mereu necesar să împovărez pe altcineva cu problemele mele. Este ca și cum aș avea o conversație cu mine, dar pentru că pun totul pe hârtie face să pară mai puțin ciudat. În sensul că nu vorbesc singură, scriu (so I’m not crazy). Nu am fost niciodată genul de persoană care să poată ține un jurnal sau care să poată documenta organizat o anumită experiență, nu. Unele lucruri nu simt nevoia să le comunic, să le împărtășesc și nici să existe vreo urmă scrisă despre ele prin vreo agendă. Dar cu toate acestea, am momente când pornesc cu gândul de a scrie despre vreun gând sau o problemă, și nu mă mai pot opri, sau mă trezesc zece pagini mai târziu întrebându-mă cum am ajuns acolo.
Dacă m-ar întreba cineva vreodată care sunt lucrurile la care nu aș putea să renunț niciodată în viață, sunt exact acestea două.