Hello!
Sper că eşti bine, cu toate ale tale câte ai pe cap..mă gândesc că ai ceva task-uri şi pentru săptămâna asta şi zilele ce au să vină …Poate ai vrea o pauză de 10 minute. Mai stăm de vorbă, îţi mai povestesc una, alta…
Mă gândeam, azi, la „a nu avea aşteptări”, dar totuşi la “a avea ţeluri”. Adică, să ştii unde vrei să ajungi, dar să nu îţi închipui vreun scenariu anume. Indiferent că e vorba de persoane, situaţii, contexte, oportunităţi etc. În cuvinte puţine, să fii focusat pe ceea ce vrei să atingi, să acţionezi astfel încât să îţi împlineşti ţelul şi să te adaptezi, din mers, când socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg
Să îţi fac o mărturisire: din păcate pentru mine, mă aflu într-o perioadă în care tot oscilez între nişte decizii, nu din cauza contextului ori a deciziilor în sine, sau a orice altceva. Nimic altceva, cu excepţia persoanei mele. Din cauza faptului că sunt eu nehotărâtă şi nu ştiu ce să cer mai exact de la viaţa mea. E destul de frustrant, din când în când. “Ce să ştie viaţa să îţi ofere, dacă tu nu ştii ce să ceri”. Fix aşa!
Ştii care e riscul inhibării a ceea ce vrem? Exact. Ca la un moemnt dat, chiar să nu ne mai dăm seama deloc ce vrem. Am auzit nişte păreri, vreo 3-4, că aş fi prea pretenţiosă, că am aşteptări prea mari sau prea multe. Am cugetat aşa puţin şi am început şi eu, sincer, să cred că poate, totuşi, ar trebui să fiu mai realistă legat de ce se poate, practic, realiza din ceea ce vreau. Mă rog, asta când o să îmi dau seama exact ce vreau.Mi s-a mai spus şi că nu am răbadare. Mno..nu pot să le am pe toate nici eu :)). O s-o dobândesc, dar în timp. Promise to myself :d.
Atât ştiu că vreau să ajung să fiu un om împlinit. Ceea ce cred că înseamnă că trebuie să fiu, nu musai pe deplin, dar cât se poate de mulţumită cu alegerile, dar mai ales cu realizările mele. Dar, ce mă fac eu până ajung la realizările alea care par, acum, de neatins?! :)) Corect! O iau step by step şi îmi stabilesc, mai întâi, obiective mărunţele, mici, micuţe, mititele pân-am să ajung la ele. Uite-o rimă.
Cu vreo 2 ani în urmă, părea destul de simplu: îmi setam nişte obiective a căror realizare depindea, în proporţie de 90%, de mine. Aşa că, de cele mai multe ori, împlineam ceea ce îmi propuneam. Apoi, mi-a arătat ea, viaţa, că nu sunt eu aşa “şmecheră” cum cred :)). Mi-a arătat ea cine-i şefa :)). Tot încerc o colaborare cu ea, pe termen lung, care să îmi fie în avantaj, dar văd ca se lasă greu. Tot încerc să îi arăt că eu pot şi mai ales că eu vreau-câte ceva, ce se schimbă de la zi la zi, ce-i drept-iar ea, tot nimic. O aştepta să mă decid!?…zic şi eu.
Serios vorbind, uneori, chiar e dificil să gestionezi perioade în care trebuie să iei decizii ce par a fi cât de cât importante, cel puţin la momentul vorbirii, şi să ai simultan stări cum ar fi diferite temeri şi să nu ţi se alinieze nici astrele.
Am mai aruncat un ochi peste vreo câteva articole care aveau mărturisiri de genul celor de mai sus şi istorisiri cu “ce greu a fost…”. Dar cam toate erau relatate la timpul trecut, deci greul trecuse. Mă întreb…oare evităm să recunoaştem când traversăm perioade mai puţin confortabile? O facem doar în momentul în care deja le-am depăşit? Oare ne e teamă că nu o să le depăşim şi de asta vrem să le ţinem pentru noi, să nu vorbim despre ele în moemnetul în care le trăim? Şi deci, gândim: “ok, voi vorbi despre asta atunci când voi fi sigur că e de domeniul trecutului şi am depăşit cu bine”.
Întrebările astea sunt valabile şi pentru mine, evident. Nu sunt, nicidecum, o punere la zid, ci doar un “something to think about”.